marți, 2 august 2011

Frumoasa din pădurea adormită

           CÂND  S-A  NĂSCUT  PRINŢESA, despre care va fi vorba în acest basm, tatăl ei, împăratul, stăpânul împărăţiei de la miazăzi, era tare fericit. Dăduse porunci să se ţină mari serbări în toată ţara, cu cântece şi jocuri şi cu mese îmbelşugate, la care fuseseră invitaţi toţi supuşii săi. La curtea împărătească, fuseseră invitaţi la ospăţ o mulţime de împăraţi şi împărătese, prinţi şi prinţese din toate colţurile lumii. Bineînţeles, fuseseră invitate şi toate cele şapte zâne (câte erau în ţară), pentru ca, după obiceiul de pe atunci, s-o dăruiască pe nou-născuta cu câte o însuşire, care s-o facă fericită.
         Dar, când toţi invitaţii se aşezară la masă, în sală intră şi o zână bătrână, care nu fusese invitată, fiindcă, cu cincizeci şi ceva de ani în urmă, a fost pedepsită şi închisă într-un castel, din care n-a mai ieşit niciodată, astfel încât toată lumea o credea moartă. Când o văzură intrând în sală, împăratul dădu poruncă să i se aducă numaidecât farfurie, lingură, furculiţă şi cuţit. O cutie de aur însă n-avea de unde să-i dea, fiindcă avea numai şapte cutii, pentru şapte zâne. Zâna bătrână, crezând că împăratul o dispreţuieşte, începu să bodogănească. O zână tânără, care şedea alături de ea, o auzi ameninţând. Temându-se să nu-i prorocească vreo nenorocire prinţesei, tânăra zână, îndată ce începu prorocirea, se sculă de la masă şi se ascunsese după perdele, pentru ca să fie cea din urmă la dăruirea însuşirilor şi să împiedice astfel răul pe care bătrâna i l-ar putea aduce.
         Zânele începură s-o dăruiască cu însuşiri pe mica prinţesă. Cea mai tânără dintre zâne îi ură să fie cea mai frumoasă făptură din lume. A doua zână îi dori să fie foarte isteaţă; a treia să fie prietenoasă cu fiecare; a patra, să ştie să danseze minunat; a cincea să ştie să cânte uimitor de frumos, ca o privighetoare; a şasea să ştie să cânte la orice instrument. Când ajunse la rând, zâna bătrână, clătinând din cap, îi dori micii prinţese să se împungă cu acul la deget când brodează şi să moară din pricina asta.
         Când auziră asemenea vorbe, cei prezenţi la ospăţ începură să tremure de mânie, iar unele femei, mai slabe de înger, să plângă în hohote.
         - Liniştiţi-vă! le spuse ieşind de după perdele zâna tânără. Apoi hărăzi împăratului şi împărătesei: Fiica măriei voastre nu va muri din pricina asta. E adevărat, eu n-am putere s-o scap de tot ce i-a prescris zâna bătrână. Prinţesa se va împunge, într-adevăr, cu un ac când va broda. Dar nu va muri, ci va cădea într-un somn adânc.
         Încercând să împiedice orice nenorocire, împăratul dădu porunci aspre ca să fie pedepsită orice femeie din cuprinsul împărăţiei sale, care se încumetă să brodeze, ori să ţină un ac de broderie în casă.
         După vreo cincisprezece – şaisprezece  ani, împăratul şi împărăteasa s-au dus într-o zi la plimbare, departe de palat. Rămasă singură, mica prinţesă, vioaie şi neastâmpărată cum era, se urcă pe acoperişul palatului. Zări de acolo o femeie care broda, neştiind nimic despre poruncile aspre ale împăratului, cu privire la interzicerea broderiei pe tot curpinsul ţării.
         Prinţesa coborî de pe acoperiş şi o luă la fugă spre ea. Când o văzu în faţa ei, femeia tresări. După veşminte şi după felul de a vorbi şi de a se comporta, se vedea că e din neam mare, dar nu ştia cine este.
         - Ce faci, mătuşă? o întrebă prinţesa, venind mai aproape.
         - Iată, brodez, fiica mea.
         - Ah, ce trandafiri minunaţi coşi pe pânza asta albă! Aşa ceva n-am mai văzut.
         - Deh, zise femeia, cos şi eu s-o dau zestre nepoatei mele care se va mărita curând.
         - Dă-mi să încerc şi eu să cos!
         Femeia îi întinse broderia. Broderia o luă în mână, dar se împunse numaidecât cu acul în deget. Dintr-o dată, se simţi toropită de somn şi leşină. Femeia se sperie şi strigă înspăimântată:
         - Ajutooor!
         Cât ai bate din palme, toţi oamenii din palat şi din jurul palatului năvăliră din toate părţile. O stropiră pe faţă cu apă; îi descheiară hainele şi-i frecară tâmplele cu o apă plăcut mirositoare, dar prinţesa nu-şi reveni.
         Când sosiră acasă, împăratul şi împărăteasa se îngroziră şi se tânguiră amarnic. Revenindu-şi puţin, împăratul porunci ca prinţesa să fie dusă în cea mai frumoasă odaie a palatului. O aşezară acolo în pat. Prinţesa ţinea ochii închişi, dar respira uşor, semn că nu era moartă. Împăratul dădu poruncă să fie vegheată să doarmă. Înţelesese vorbele zânei, atunci când s-au rostit prorocirile.
         Zâna cea bună fu înştiinţată despre cele petrecute. Sosi numaidecât într-o trăsură trasă de doi cai sprinteni. Dar, cum nu putea să prevadă ce se va întâmpla mai departe, zâna se gândi că prinţesa va fi foarte mirată când se va trezi, văzându-se singură în sala mare şi tristă a palatului. Şi, iată ce făcu zâna tânără şi cu suflet bun: atinse cu un beţişor pe toţi cei care se aflau în palat şi în jurul lui, bineînţeles, în afară de împărat şi împărăteasă. Cum îi atinse cu beţişorul, toţi lacheii, guvernantele, străjerii, bucătarii şi toate slugile căzură dintr-o dată într-un somn, din care se vor trezi abia în clipa când prinţesa îşi va reveni. Chiar şi grătarele, aşezate la foc, adormiră îndată. Tot aşa, se stinse numaidecât şi focul din cămin.
         Împăratul porunci ca nimeni să nu se încumete să se apropie de odaia în care dormea prinţesa. La urma urmei, nici nu era nevoie de acest ordin, căci îndată începură să apară în jurul palatului o mulţime de copaci şi o desime de tufişuri încât nimeni nu putea să treacă pe acolo. Se vedeau numai turlele înalte ale palatului.
         Aşa a trecut un an, aşa au trecut doi ani, aşa au trecut aproape o sută de ani. Împăratul şi împărăteasa muriseră de mult cu dorul prinţesei adormite, care nu se mai trezea din somn.
         S-a urcat pe tron un alt împărat, care a înălţat un nou castel, pentru că în cel vechi nu putea să pătrundă nicidecum.
         Într-o zi, fiul acestui împărat, ducându-se la vânătoare şi trecând pe acolo, îl întrebă pe un ţăran întâlnit în cale:
         - Spune-mi, te rog, ce sunt turlele acelea, care se zăresc deasupra acestei păduri mari?       
- Ehe, făcu ţăranul, scărpinându-se în cap, parcă pentru a-şi aduce aminte mai bine. Măria ta, se zice că în această pădure uriaşă, în care nimeni nu poate să pătrundă, se află un palat împărătesc. În palat, cică, s-ar afla o prinţesă adormită. Doarme de aproape o sută de ani. Era frumoasă, cea mai frumoasă prinţesă din lume.
Ambiţios cum era, fiul împăratului hotărî să intre în pădure. Îndată ce păşi, copacii înalţi şi tufişurile dese începură să se dea deoparte. Prinţul se îndreptă grăbit spre un castel de la capătul unei alei largi. Rămase mirat când văzu că nici unul din oamenii care-l însoţeau nu-l urmară. Nu ştia că, îndată ce trecea, copacii şi tufişurile reveneau la loc şi opreau orice pătrundere în pădure. Totuşi, fiul de împărat îşi continuă drumul. Intră într-o curte şi dădu peste o privelişte care-l înspăimântă. În curte stăteau întinse trupuri de oameni care păreau morţi. După feţele lor uşor îmbujorate, prinţul s-a convins însă că oamenii aceia doar dormeau. Intră apoi într-o altă curte mare, pardosită cu marmură, şi urcă nişte trepte. La capătul treptelor era o uşă. Deschizând-o, fiul de împărat păşi încet şi se trezi într-o sală uriaşă, în care străjerii palatului, aşezaţi în rând, pufăiau şi horcăiau, dormind cu toţii. Într-o sală, femeile de la palat, şezând în fotolii, ori, pur şi simplu, întinse pe jos, de asemenea dormeau. În cele din urmă, intrând într-un salon, prinţul descoperi cea mai frumoasă privelişte: într-un pat de aur dormea o fată cam de cincisprezece – şaisprezece ani, de o frumuseţe rară. Încântat din cale-afară de frumuseţea nemaipomenită a fetei, prinţul se apropie de patul ei şi căzu în genunchi. 

Atunci, încetând toate farmecele, prinţesa adormită se trezi din somn.
   - O, prinţul meu, cât de mult te-am aşteptat!
Se îmbrăţişară şi porniră agale prin tot palatul. Pe unde treceau, oamenii de la palat se trezeau pe rând. Începu forfota în tot palatul. O curteană, care era grozav de flămândă, se apropie de prinţ şi de prinţesă, spunându-le că masa e pregătită. Prinţesa era îmbrăcată frumos, dar prinţul îi spuse, râzând, că astfel de veşminte s-au purtat acum o sută de ani. O încredinţă însă că e nespuse de frumoasă, chiar şi-n veşmintele acelea, ieşite de mult, de foarte mult timp din modă. Se aşezară apoi la masa pe care se aflau tot felul de bucate şi sticle de vin aduse din cele mai renumite podgorii ale ţării. În timpul mesei, răsunau violinele şi flautele. Erau cântece frumoase, dar de mult uitate, pentru că de o sută de ani nu le mai cântase nimeni.
Prinţul şi prinţesa s-au cununat a doua zi. Petrecere mare a fost nu numai la palatul domnesc, ci şi în toată ţara. 

3 comentarii:

  1. aceata poveste am mai auzit-o si cand eram mai mica mi-o citea mami in fiecare saptamana cand eram la gradinita

    RăspundeţiȘtergere
  2. este o poveste minunata adr nu are autor? credeam ca are sau asa imi amintesc

    RăspundeţiȘtergere
  3. aceasta poveste este o draguta mio citea maimi cand eram mica

    RăspundeţiȘtergere